Politeţea şi buna- cuviinţă la români

Politeţea oglindită în limbă


-Domnule Preşedinte, cum explicaţi reducerea salariilor din domeniul bugetar?- întreabă politicos un jurnalist.
-Bă omule, unde dracu’ ai pus cheile de la rabla aia de Dacie?- se pune această întrebare între fraţi.

Concluzie: Ambele exemple de mai sus urmăreau un singur scop, şi anume aflarea unor informaţii în legătură cu un subiect. Cert este că felul în care aceste întrebări au fost formulate diferă de la un text la altul, de la un limbaj la altul, de la un fel de comportament la altul. Mai precis, cele două întrebări reflectă două situaţii de comunicare diferite ce se evidenţează prin folosirea limbii ca element al culturii.

Conform teoriei linguiştilor Sapir şi Wharf, omul este dependent de cultura în care s-a născut, priveşte realitatea prin ochii proprii (teoria relativităţii lingvistice). Astfel, modul în care un individ a fost educat, mediul în care trăieşte şi cultura în care se află defineşte baza comportamentului său. Limbajul pe care îl foloseşte este nimic altceva decât oglinda gândirii, mentalităţii, culturii sale.

În limba română se folosesc pronume de politeţe care ajută la o exprimare mai îngrijită în care se ţine cont de aşa numita distanţă între emiţător şi receptor. Într-o situaţie de comunicare în care protagoniştii unui dialog nu se cunosc, pe lângă o adresare şi formulă de salut adecvat, pronumele de politeţe joacă un rol fundamental. Reducerea, respectiv dispariţia acestor uzanţe se face odată ce persoanele implicate se cunosc mai bine, devin amici sau prieteni. Aşadar vorbim despre distanţiere, respectiv apropiere între emiţător şi receptor.

Felul folosirii limbii depinde şi de situaţiile date, de stările sufleteşti ale protagoniştilor şi de multe alte detalii ce ţin de momentul, locul şi situaţia în care se comunică. Românul, în general, are puţină răbdare, se grăbeşte şi nu ţine cont de felul în care vorbeşte. Din această cauză informaţiile nu se transmit doar în mod explicit, mesajul însă ajunge corect la persoana ţintă (de exemplu: Taxi? În loc de: Bună ziua, doriţi un taxi?).

Elementul cel mai important care defineşte felul comunicării este persoana/publicul ţintă. Odată confruntaţi cu o situaţie de comuncare dată, cei implicaţi trebuie să se adapteze şi să-şi alege cuvintele în mod adecvat. Întrebarea este, oare cum se ţine cont de acest amănunt la români?

Sunt de părere că lumea satului este mai precaută în legătură cu acest subiect, acolo se pune mai mult accent pe politeţe decât la oraş. În vreme ce în mediul rural oamenii se salută şi se interesează despre starea în care cel pe care l-au întâlnit se află, în mediul urban aglomeraţia, egoismul şi graba au dus la neglijarea partenerilor, concetăţenilor, iar mai departe a limbii, a comportmentului potrivit. Aspectele politeţii oglindite în limbă nu pot fi menţionate fără a lua în consideraţie comportamentul, aceste două elemente se află în interacţiune continuă.

Mai departe, comunicarea orală diferă de la cea scrisă. Există nenumărate formulări care să dea dovadă de politeţe din partea celui care compune un text. Mai recent am menţionat formulele de adresare şi salut, însă aş vrea să dezbat şi problema lexicului. Limba română oferă o largă varietate de cuvinte care descriu femeile: doamnă, domnişoară, cucoană, fată, tânără, fetiţă. Pe cealaltă parte, jargonul foloseşte multe denumiri nepoliticoase care, fie din conotaţii fie prin sensul lor propriu-zis, au ajuns să fie folosite des: babă, boşoroagă, piţipoancă, gagică, păpuşă ş.a.

În concluzie, descrierea termenului de politeţe la români este aproape imposibilă deoarece succesul unei comunicări depinde de foarte multe elemente, aşa cum am precizat anterior. Cert este că românul tipic este puţin preocupat de limbajul său. Se grăbeşte, nu se lasă influenţat de părerea altora, nu vrea să aibă reţineri şi vorbeşte cum ştie, cum este obişnuit.