sâmbătă, 29 mai 2010

A szépség- belső monológ

Rég nem írtam anyanyelvemen, arra gondoltam, fogalmazok egy rövidke szöveget, amely csupán belső monológként érthető. Űlök a laptop előtt és azon filozófálok hogy talán nem ártana kimenni egy sétára, a gépem háta mögül zavaróan süt be a csillogó napsugár, csalogat, hív, nem bírom a szobában.

Mégsem megyek még ki, csupán azért nem, mert meg akarom veletek osztani azt a gondolatot, amely két napja fészkel bennem: MI A SZÉPSÉG?

Ki mondhatja meg, hogy mi a szépség? Mi szép és mi nem? Kinek van joga elhatárolni a szépet a csúftól? Azért zavar ez a kérdés, mert a minap egy beszélgetésen vettem részt, amely a kultúra fogalmát vitatta. A neveléstől, környezettől, értékrendemtől függ, hogy mit értek szépnek... Csodálatos! Ezek szerint a mócnak a Román Alföldön szépnek tűnik az agyagház, a rendezetlen udvar.... Az igénytelen embernek szépnek tűnik a zsíros haj, a büdös láb, az izzadt ing, te jó Ég! Nem húzom tovább, mert elkeseredek. Hol élek én? Milyen egyszerű lenne, ha mindenki egy dolgot látna szépnek.. Mi lenne, ha mindenki azt mondaná: a pontosság, a tisztaság, a történelmi kincsünk, a magatartásunk, a kultúránk szép!!! Én azt hiszem, minden megoldódna! Nem beszélnénk sok olyan problémáról, ami ma zavar, befolyásol minket.

Ezen jó elgondolkodni, elnézést, hogy ilyen villámszerűen elraboltam két percet a szombatotokból, kellemes napot!

vineri, 28 mai 2010

Maneaua- mucegaiul de pe prăjitură

Ar fi o discuţie palpitantă dacă am sta să ne gândim dacă termenul de cultură este reprezentat de obiceiurile, valorile şi mentalităţile unui popor care s-a format treptat în timp, sau dacă termenul de cultură este sinonim cu imaginea actuală, prezentă a unui grup de oameni. Menţionez această problemă pentru că mă sperii dacă analizez gustul muzical al unui grup de români care ascultă şi iubeşte manelele. Nici nu-mi permit să numesc acest curent drept muzică dacă stau să-l compar cu trupe clasice din muzica uşoară. Cred mai degrabă că maneaua este o subcultură muzicală care s-a născut prin combinarea trăsăturilor muzicii lăutăreşti, cu muzica populară din Balcani şi din ţările arabe. Nu are un mesaj, nu necesită nici măcar cea mai mică cultură muzicală, combate subiectul iubirii, banilor, a dorului. Problema este că nici măcar aceste subiecte nu sunt reflectate corect, versurile conţin greşeli gramaticale uriaşe ce duc la diminuarea valorii acestui gen. Mai departe, maneaua nu necesită pricepere la instrumente muzicale, un sintetizator înlocuieşte orele de muzică care ar fi necesare unui artist.
Pornind de la trăsăturile sale balcanice şi turceşti, se spune că manelele îşi au originea în era ocupaţiei fanarioteşti din România, iar amplificarea manelelor moderne a început odată cu dispariţia regimului comunist. Cert este că acest gen s-a consacrat treptat şi cu ajutorul mass-mediei a devenit iubit în rândul populaţiei rurale şi la o considerabilă parte a mediului urban. Singurul mesaj transmis de reprezentanţii manelelor este că banii au cea mai mare valoare. Pornind de la importanţa banilor, boştanul, şmecherul, bădăranul, cocalarul de bărbat ajunge să fie iubit şi să cucerească femeile cântând în decapotabila sa. Aşa ajungem la vocabularul general al manelelor: banii, iubirea, femeia, prinţesa, duşmanii, palatul, Mercedesul, etc. Acest fenomen transmite societăţii idei şi valori greşite, false, iar prin amplificarea şi răspândirea acestui gen de muzică se ajunge la pervertirea, alterarea societăţii.

Miezul problemei nu constă în cântăreţii care produc manelele, ci în publicul care îi ascultă. Vânzarea discurilor le aduce bani şi aceştia prosperă, nu se opresc, produc în continuare. Sunt de părere că media, a patra putere din stat, trebuie să se simtă obligat să transmite adevăratele valori care se regăsesc în cultura ţării. Trebuie redat originalul sens al culturii, muzică uşoară, artă, istorie, şi în niciun caz ceea ce se petrece în zilele noastre. Majoritatea oamenilor care pledează pentru o anumită specie, de această dată a muzicii, defineşte gustul unui grup major de oameni care necesită transmiterea, amplificarea valorilor cerute. În cazul exemplului redat vorbim acum de manele, iar cei care au o altă părere, o altă mentalitate, vor ajunge minoritari şi vor fi în pericol de înec, de dispariţie. Concluzionând din cele spuse, pot afirma că trebuie să se producă o schimbare majoră în mass-media, apoi ne putem aştepta la o evoluţie mai fericită a lucrurilor. În prezent, când un ziar se vinde bine doar dacă include 18 pagini din 20 cu femei pe jumătate dezbrăcate sau un post de televiziune redă informaţii inexistente de dragul ratingului sau dă valoare manelelor, nu avem nicio şansă să observăm cele mai mici schimbări.

Părerea mea este că maneaua strică imaginea poporului român şi împinge valorile adevărate undeva în sfera secundară fără să le lase să iasă în evidenţă. Din păcate asta se cere, asta se vinde şi aşa ne uităm în oglinda societăţii contemporane care nu dă importanţă culturii adevărate. Prăjitura care s-a preparat prin ani grei de muncă şi luptă pentru independenţă cu alte popoare, a început să se mucegăiască din ce în ce mai tare.

luni, 17 mai 2010

Politeţea şi buna- cuviinţă la români

Politeţea oglindită în limbă


-Domnule Preşedinte, cum explicaţi reducerea salariilor din domeniul bugetar?- întreabă politicos un jurnalist.
-Bă omule, unde dracu’ ai pus cheile de la rabla aia de Dacie?- se pune această întrebare între fraţi.

Concluzie: Ambele exemple de mai sus urmăreau un singur scop, şi anume aflarea unor informaţii în legătură cu un subiect. Cert este că felul în care aceste întrebări au fost formulate diferă de la un text la altul, de la un limbaj la altul, de la un fel de comportament la altul. Mai precis, cele două întrebări reflectă două situaţii de comunicare diferite ce se evidenţează prin folosirea limbii ca element al culturii.

Conform teoriei linguiştilor Sapir şi Wharf, omul este dependent de cultura în care s-a născut, priveşte realitatea prin ochii proprii (teoria relativităţii lingvistice). Astfel, modul în care un individ a fost educat, mediul în care trăieşte şi cultura în care se află defineşte baza comportamentului său. Limbajul pe care îl foloseşte este nimic altceva decât oglinda gândirii, mentalităţii, culturii sale.

În limba română se folosesc pronume de politeţe care ajută la o exprimare mai îngrijită în care se ţine cont de aşa numita distanţă între emiţător şi receptor. Într-o situaţie de comunicare în care protagoniştii unui dialog nu se cunosc, pe lângă o adresare şi formulă de salut adecvat, pronumele de politeţe joacă un rol fundamental. Reducerea, respectiv dispariţia acestor uzanţe se face odată ce persoanele implicate se cunosc mai bine, devin amici sau prieteni. Aşadar vorbim despre distanţiere, respectiv apropiere între emiţător şi receptor.

Felul folosirii limbii depinde şi de situaţiile date, de stările sufleteşti ale protagoniştilor şi de multe alte detalii ce ţin de momentul, locul şi situaţia în care se comunică. Românul, în general, are puţină răbdare, se grăbeşte şi nu ţine cont de felul în care vorbeşte. Din această cauză informaţiile nu se transmit doar în mod explicit, mesajul însă ajunge corect la persoana ţintă (de exemplu: Taxi? În loc de: Bună ziua, doriţi un taxi?).

Elementul cel mai important care defineşte felul comunicării este persoana/publicul ţintă. Odată confruntaţi cu o situaţie de comuncare dată, cei implicaţi trebuie să se adapteze şi să-şi alege cuvintele în mod adecvat. Întrebarea este, oare cum se ţine cont de acest amănunt la români?

Sunt de părere că lumea satului este mai precaută în legătură cu acest subiect, acolo se pune mai mult accent pe politeţe decât la oraş. În vreme ce în mediul rural oamenii se salută şi se interesează despre starea în care cel pe care l-au întâlnit se află, în mediul urban aglomeraţia, egoismul şi graba au dus la neglijarea partenerilor, concetăţenilor, iar mai departe a limbii, a comportmentului potrivit. Aspectele politeţii oglindite în limbă nu pot fi menţionate fără a lua în consideraţie comportamentul, aceste două elemente se află în interacţiune continuă.

Mai departe, comunicarea orală diferă de la cea scrisă. Există nenumărate formulări care să dea dovadă de politeţe din partea celui care compune un text. Mai recent am menţionat formulele de adresare şi salut, însă aş vrea să dezbat şi problema lexicului. Limba română oferă o largă varietate de cuvinte care descriu femeile: doamnă, domnişoară, cucoană, fată, tânără, fetiţă. Pe cealaltă parte, jargonul foloseşte multe denumiri nepoliticoase care, fie din conotaţii fie prin sensul lor propriu-zis, au ajuns să fie folosite des: babă, boşoroagă, piţipoancă, gagică, păpuşă ş.a.

În concluzie, descrierea termenului de politeţe la români este aproape imposibilă deoarece succesul unei comunicări depinde de foarte multe elemente, aşa cum am precizat anterior. Cert este că românul tipic este puţin preocupat de limbajul său. Se grăbeşte, nu se lasă influenţat de părerea altora, nu vrea să aibă reţineri şi vorbeşte cum ştie, cum este obişnuit.

duminică, 16 mai 2010

Auslandssemester-Fieber

Die Studierenden sind neugierig. Sie wollen Spaß haben, neue Leute kennen lernen und die Welt sehen. Das alles scheint wunderbar, doch das Studentenleben involviert eine gute Portion Lernen. „Ich gehe ins Ausland und genieße alles, was zum richtigen Studentenleben gehört!“ – sagen die StudentInnen, die sich für das heutzutage sehr beliebte Auslandssemester bewerben.

Ein optimales Semester im Ausland schaut so aus: Reisen, Kommunizieren, Studieren, Feiern, Betrachten einer neuen Kultur. Tatsache ist, man muss seine Heimat verlassen, um neue Kulturen zu begegnen und neue Erfahrungen zu sammeln. Im Ausland werden die Studierenden unabhängig, sie lernen wie man sich an andere Umstände anpassen muss, und wird aus allen möglichen Situationen profitieren: Freundschaften schließen, reisen, feiern, studieren, an vorhandenen Aktivitäten teilnehmen.

Je mehr Auslandserfahrung, desto besser für die Sprachkenntnisse. Eine Sprache kann am besten im Ausland gelernt werden, da dort man sich unmittelbar mit der fremden Kultur konfrontiert. Immer mehr StudentInnen probieren ein Auslandssemester aus. Am häufigsten orientieren sie sich nach dem spanischsprachigen Raum, aber auch Osteuropa und Asien sind sehr beliebt. Die Kosten unterscheiden sich je nach Destination, aber die daraus gewonnene Erfahrung ist bei jedem gleich.

Die Art und Weise, wie die BewerberInnen ihre Semester planen, ist auch ihre eigene Entscheidung: ein Auslandsaufenthalt kann sowohl mit einem Erasmus-Programm, als auch auf eigene Faust verwirklicht werden. Die Frage ist, ob der Studierende für eine viel versprechende Herausforderung offen ist. Laut aktuellen Erfahrungen ist die Antwort klar: das Auslandssemester lohnt sich!

joi, 13 mai 2010

TRĂSĂTURI TIPICE ALE ROMÂNILOR ------TRĂSĂTURI ALE ROMÂNILOR ÎN GENERAL, ÎN COMPARAŢIE CU ALTE POPOARE

Românul ştie să trăiască. Se descurcă de minune într-o ţară care este condusă ca o marionetă pe o scenă uriaşă care pe zi ce trece devină sinonim cu lumea întreagă. Românul munceşte din greu, munceşte pentru familie, transpiră, este sufocat la locul de muncă, dar în acelaşi timp se gândeşte la friptura pe care o va prepara la grătarul din pădure, îi stă gândul la meciul naţionalei de fotbal, la petrecere. Românul, cu toate că trăieşte subţirel, cheltuie mult. De multe ori cheltuie şi banii pe care nu îi are, important este un singur lucru: să fie fericit! Românul e un om de încredere, îşi ajută prietenii, gândeşte şi la alţii, şi în caz de succes afirmă: Sunt mândru că sunt român! Prin forţa sa de a trăi compact, fără a se destrăma, românul trăieşte în spaţiul carpato-danubiano-pontic, confrontând probleme financiare, îşi strânge cureaua aşa cum zice statul, dar nu uită să îşi savureze viaţa din plin.

Bineînţeles există şi excepţii: mulţi pleacă în străinătate pentru a-şi asigura un trai mai bun, însă nu degeaba se întorc de sărbători să-şi viziteze familia, oraşul natal, ţara. Bărbatul român trăieşte liber, nu se gândeşte la viitor, dar tot nu putem spune că e egoist. Îi plac banii, distracţia, maşinile, renumele, fetele frumoase. Nu îl interesează nici criza financiară şi nici încălzirea globală. Nu decontează câte o notă de plată, driblează taxele, unele obligaţii cetăţeneşti, dar se descurcă aşa cum ştie pentru a da valoare ideii unui individ care s-a regăsit în fruntea poporului: Să trăiţi bine! – exclama acesta cu încredere.

Dar oare cum se integrează românul în sfera europeană? Cum se compară cu ceilalţi cetăţeni europeni? Vorbim de stereotipizare şi din propriile experienţe deducem că francezul e la modă, neamţul n-are umor, scandinavul e rece, grecul e la siesta şi spaniolul cucereşte inima femeilor prin dans şi muzică. Se observă o diversitate largă în rândul populaţiei europene, cert este că fiecare are caracteristicile lui. În orice caz, pot conclude din tânăra mea experienţă personală că austriacul este mai precaut, îşi economiseşte banii, zâmbeşte mai rar. Cauzele comportamentului general al unui popor nu se descifrează uşor, nici nu încerc să ajung la un rezultat. Este însă important să precizez că românul, după mai mult de patruzeci de ani de comunism în care n-a avut voie să călătorească, să-şi cumpere bunul dorit pe banii pentru care s-a chinuit să le câştige, a explodat în ultimii douăzeci de ani. Vrea să experimenteze prea mult, prea repede. Poate din cauza asta lasă socoteala la o parte, şi profită de orice ocazie să-şi transforme visul în realitate. Acest fel de a fi nu este unul tipic românesc, se observă peste tot în ţările postcomuniste. E un fenomen general care îşi cunoaşte punctul culminant pe tărâm balcanic.

Românul e o fire ambiţioasă care nu se pierde în lume. Acest popor are personalităţi care şi-au făcut un renume în domeniul ştiinţelor, sportului. Oriunde călătorim în lume, e puţin probabil să ne întâlnim cu persoane care n-au auzit de numele lui Hagi sau Nadia Comăneci. Pe de altă parte, nu avem voie nici să uităm de nenumăratele prejudicii cu care ne confruntăm de fiecare dată când suntem în străinătate. În Franţa, un moderator de televiziune a inventat „salutul românesc” , gestul întinderii mâinii, care este modul de cerşit al cetăţenilor români, majoritatea de etnie rromă. În Italia s-au întâmplat cazuri de crimă şi viol iniţiate de români, ce nu ne creează o imagine pozitivă. E păcat că există prejudicii dar să nu uităm că şi noi judecăm în acelaşi fel când este vorba despre o cultură străină.

În comparaţie cu popoarele vestice, românul are o mentalitate conservativă când este vorba despre familie. Mulţi tineri trăiesc împreună cu părinţii chiar şi la vârsta de 25 cinci de ani, ceea ce se observă destul de rar în ţările din vestul Europei. Vacanţele, duminicile petrecute în familie sunt alte exemple pentru valoarea mai călduroasă a termenului de familie în rândul românilor. O altă trăsătură fundamentală a românului în comparaţie cu occidentalii este faptul că rareaori economiseşte bani. Îşi construieşte o vilă, îşi cumpără o maşină, merge în concediu dar nu se gândeşte la ziua de mâine. Românul e nemulţumit de politică, de conducerea statului, însă nici măcar nu speră la ceva mai bun, e obişnuit. Din această cauză a învăţat să se descurce singur, prin modalităţile pe care le are la dispoziţie. Nu îl ajută pe termen lung dar îl face fericit pe moment, şi asta contează!



________________________________________

luni, 3 mai 2010

Stropitul de Paşti, un obicei al minorităţilor maghiare

Stropitul este un obicei tradiţional maghiar care are loc luni, în a doua zi de Paşti. Obiceiul are semnificaţia de împrospătare a femeilor, atenţia băieţilor care împiedică uscarea lor. Conform acestei tradiţii, băieţii se deplasează la casa în care locuiesc cunoştinţe de sex feminin, şi le stropesc fie cu apă, fie cu parfum. În mod tradiţional, acest obicei se practica cu o găleată de apă, însă mai nou se foloseşte parfum. Bărbatul recită o scurtă poezie tipică acestei zile, tema versurilor se referă la sărbătoarea Pascală, la relaţia femeie-bărbat care de mai multe ori implică o porţie de umor. Acest gest este răsplătit cu un ou vopsit, un pahar de băutură şi servirea prăjiturilor. O astfel de vizită durează aproximativ 20-30 de minute, iar o fată primeşte vizita a circa 10-20 de persoane. Teoretic, stropitul începe în zori şi se termină seara târziu, însă în prezent în cel mai fericit caz se începe puţin după ora mesei de prânz. Din păcate din ce în ce mai multe fete refuză practicarea acestei tradiţii, de multe ori ele nu stau acasă pentru a fi stropite.

Acum cincizeci de ani acest obicei încă era cunoscut şi sub denumirea de Lunea aruncării în apă, sau Lunea vărsării cu apă deoarece se aplicau metode mai curajoase pentru practicarea acestui mod de împrospătare. Pe fete se vărsa o găleată plină cu apă rece sau ele erau aruncate în locul din care animalele domestice băuseră apă (jgheab). Cu timpul acest obicei a pierdut din intensitate, în prezent stropitul are doar o semnificaţie simbolică.

Semnificaţia stropitului de Paşti poate fi explicată prin fertilitatea femeilor, apa reprezentând elementul esenţial al existenţei umane. Există însă o legendă conform căreia paznicii sicriului lui Iisus stropeau cu apă femeile care răspândeau ştirea învierii Domnului. Avem documente scrise în secolul al şaptesprezecelea care atestă existenţa acestui obicei. Cronicarul maghiar, Peter Apor, descria obiceiul stropitului în opera sa intitulată Metamorphosis Transylvaniae.
Mare importanţă are şi felul în care protagoniştii acestui fenomen se îmbracă. În trecut oamenii purtau ţinute tradiţionale regiunii în care locuiesc (de exemplu: ţinută secuiască) dar astăzi, nefiind disponibile costumele tradiţionale peste tot, se poartă un costum elegant, cu sacou şi cravată la bărbaţi. Trebuie menţionat că nu se pune mereu accent pe îmbrăcăminte, seriozitatea şi importanţa acestei zile diferă de la o persoană la alta.
În incheiere doresc să rezum semnificaţia acestui obicei Pascal. Stropitul reprezintă împrospătarea femeilor, o atenţie acordată sexului feminin din partea bărbaţilor. Se recită o poezioară scurtă, se stropeşte, se bea, se gustă prăjituri, iar în final, se pleacă mai departe.